Satul Huisurez este aşezat într-o depresiune montană de o mare frumuseţe, pe valea Dămucului, la extremitatea vestică a judeţului Neamţ, la granița cu județul Harghita, în apropierea Cheilor Bicazului și a Muntelui Hășmașul Mare, la o altitudine de aproximativ 900 de metri.
Face parte din comuna Dămuc. Istoria acestor meleaguri are rădăcini ce pătrund adînc până în mileniile îndepărtate ale epocii de piatră. Harta descoperirilor arheologice din judeţul Neamţ menţionează pe aceste locuri urme ale existenţei omului începând din paleolitic.
Înainte de marea Unire din 1918, localitatea împreună cu întregul teritoriu al Transilvaniei, a fost sub ocupație austro-ungară. În timpul primului război mondial, care s-a sfârșit cu prăbușirea Imperiului austro-ungar, luptele care s-au dat nu au ocolit pe locuitorii Dămucului. În urma acestui război, poporul român și-a văzut înfăptuit dezideratul de unire a teritoriilor românești. Anul 1940 este însă din nou marcat cu sânge pentru locuitorii acestor meleaguri în urma odiosului Dictat de la Viena, prin care Ardealul de nord trece sub stăpînirea Ungariei hortiste. La 12 septembrie, trupele hortiste sprijinite de cele naziste ocupă comuna vecină Bicaz Chei și apoi Dămucul, declanșînd o nouă perioadă de cruntă politică antiromânească și antiortodoxă, perioadă care s-a suprapus unei situații economice deosebit de grele. Acestea durează pînă în septembrie 1944, cînd armata română a început eliberarea pământului strămoșesc.
În legătură cu denumirea așezării, se spune prin popor că niște cercetători unguri din Ardeal au vrut să cerceteze locurile pentru a vedea ce se poate cultiva aici. Au trecut munții, au cercetat cu deamănuntul posibilitățile de cultivare a terenului, dar din cauza zonei de munte au rămas cam dezamăgiți. Au zărit totuși culturi de orz și au exclamat în limba magiară: Hui – surez, care se traduce: iată orz, și așa i-a rămas numele. Satul Huisurez, așezat de o parte și de alta a rîului cu același nume, apare pentru prima dată în acte prin jurul anului 1850, cînd se ştie că existau aici câteva case de români aşezate răzleţ pe dealuri. Aici s-au aşezat iniţial locuitori din vale, atraşi de păşunile existente şi de lemnul pădurilor. Până în 1930 huisurezenii apelau pentru slujbe şi rugăciune la preoţii din Ivaneş, din comuna vecină Bicaz Chei, biserică la care şi mergeau duminica şi în sărbători, străbătând de cele mai multe ori pe jos distanţa de peste 10 km.
În anul 1930 localnicii din Huisurez hotărăsc să-şi ridice o biserică în care să-şi boteze pruncii şi în care să aducă în toată vremea laudă preamilostivului Dumnezeu, Care a purtat o grijă deosebită, de-a lungul timpului, locuitorilor acestei văi. Puţinii viețuitori de atunci ai acestui sat, circa 60 de familii, şi-au ridicat pe povârniş de deal o bisericuţă din lemn şi cu acoperiş de ţiglă, modestă la înfăţişare, dar de mare sprijin sufletesc în vremurile de grea cumpănă ce s-au abătut asupra românilor transilvăneni, greu încercaţi în sentimentul de credinţă şi de unitate naţională. Au pus această biserică sub ocrotirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
În această biserică s-au rugat locuitorii Huisurezului, dar un preot al lor nu au avut decât în 1960, până atunci ei aparţinând de Parohia Ivaneş, din josul văii. În 1960 ia fiinţă Parohia Huisurez, odată cu venirea preotului Constantin Bucătaru. Crescând numărul locuitorilor, mica biserică de lemn devine neîncăpătoare, astfel încât în anul 1971 se pune piatra de temelie pentru o biserică monumentală, din piatră de râu, care imită oarecum arhitectura vechilor biserici moldoveneşti. Biserica cea nouă s-a zidit în jurul celei vechi de lemn, deoarece autoritățile comuniste din acea vreme nu au autorizat construcția unei noi biserici. S-a obținut autorizație doar pentru reparații la vechea biserică de lemn. Când noua construcție de piatră a fost gata, biserica din lemn, rămasă înăuntru, a fost demolată. Această strategie a permis evitarea interdicției de a ridica o nouă biserică. În septembrie 1975 clădirea a fost gata, fiind apoi acoperită cu tablă zincată, şi împodobită cu pictură murală în frescă şi cu toate cele necesare cultului. În cartea de aur a ctitoriei înscriem numele celor aproape 200 de credincioşi de atunci ai satului, care au donat până la sacrificiu, în vremuri grele pentru Biserică, precum şi pe vrednicii de cinstire slujitori ai Sfântului Altar sub conducerea cărora s-a ridicat locaşul de închinare: Pr. Constantin Bucătaru (temelia), Pr. Gheorghe Hostiuc (construcţia clădirii) şi Pr. Dumitru Ailincăi (fost protopop de Piatra-Neamţ), care cu pricepere şi osteneală a acoperit biserica, a pictat-o și dus totul la bun sfârşit.
La 29 iunie 1980, de ziua hramului - „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, s-a făcut sfinţirea bisericii de către un sobor de preoţi în frunte cu vrednicul de pomenire Teoctist patriarhul, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Sucevei.
Biserica este situată pe un platou pe deal în cimitirul satului. Planul bisericii este în formă de cruce, fără turlă deschisă pe naos, iar clopotnița este ridicată pe pridvor. Biserica are în exterior 102 firide, în care sunt pictate icoane ale sfinților. Pictura bisericii a fost executată în tehnica fresco de pictorul Mihai Chioaru între anii 1978-1980. Catapeteasma este din lemn de stejar sculptat în stil românesc, iar icoanele care o compun au fost realizate de către pictorul Dimitrie Irimescu.
Urmaşii celor care au ridicat monumentala biserică din Huisurez, au moştenit dragostea acestora pentru credinţa ortodoxă şi au continuat seria ctitoriilor. Astfel, în anul 1995 este ridicată o nouă casă parohială, care va fi modernizatăîn anul 2011; iar în anul 2005 s-a ridicat o modernă casă socială cu peste 200 de locuri la mese, care poate îndeplini multiple funcţiuni. În anul 2013 s-a modificat acoperișul bisericii, dîndu-i-se o formă ștefaniană și înlocuind tabla veche de zinc cu una de cupru. Deasemenea s-a adăugat la intrarea în biserică un pridvor de piatră.
Referitor la viața locuitorilor și a parohiei, putem spune că satul Huisurez numără aproximativ 800 de locuitori, toţi români ca etnie. Confesional, locuitorii sunt ortodocşi în proporţie de 98%, restul de 2 % fiind baptişti.
Specificul activităţii locuitorilor este cel al zonei de munte. Baza este formată de exploatarea şi prelucrarea lemnului, creşterea animalelor şi agricultura (atât cât permite zona de munte), huisurezenii fiind oameni gospodari şi iubitori de frumos, dar şi iscusiţi meşteşugari în ceea ce priveşte prelucrarea lemnului.
Oameni tineri şi foarte legaţi de locurile natale, locuitorii Huisurezului au ales să-şi caute la ei acasă drumul în viaţă, puţini părăsind satul pentru a lucra în ţară sau în străinătate. Învăţătura, copii satului şi-o încep în şcoala de 8 clase de aici, cei mai mulţi continuând apoi în liceele din Bicaz sau Piatra-Neamţ.
În ceea ce priveşte viaţa religioasă a parohiei, se remarcă ataşamentul enoriaşilor pentru Biserică şi râvna pentru cele sfinte. Huisurezenii participă activ la viaţa parohiei, atât spiritual cât şi din punct de vedere al activităţilor desfăşurate prin Biserică. Au fost şi sunt mereu receptivi la chemarea lui Dumnezeu şi la nevoile aproapelui. Pentru preoţii care au slujit şi slujesc în aceste binecuvântate locuri, a fost şi este mereu o bucurie sfântă vederea bisericii neîncăpătoare la Sfintele Liturghii sau la alte slujbe.
